Ce este psihoterapia ortodoxă

Intr-una din cartile sale teologice editate pentru mireni la inceputul secolului si reeditate in vremea noastra, protoiereul Grigori Diacenko a scris urmatoarele randuri, care pot defini esenta psihoterapiei ortodoxe:

Marturisiti-va unul altuia gresalele, a zis Sfantul Apostol Iacov. Dar ce facem noi din aceasta porunca? Ni se spune ca este de ajuns sa ne marturisim inaintea lui Dumnezeu prin taina pocaintei. Ca sa fim iertati – da, fara indoiala. Vedeti insa ca, pe langa asta, in fiinta omului este cuprinsa o tainica, dar staruitoare trebuinta de a se deschide catre alt om.

La lumina iese numai latura exterioara si de suprafata a vietii noastre, latura din care aceasta se prezinta sub un chip placut. Sunt insa clipe cand apare cerinta sa se descopere realitatea, sa se vadeasca esenta acestei vieti, ca cel putin unul dintre semenii nostri sa stie tot ce nevoia si ispitele ascund in noi. La asta ne da ghes nu franchetea, ci nevoia profunda de a fi intelesi, usurati, mangaiati; si oare nu stim ce binefacatoare si izbavitoare sunt asemenea marturisiri? Oare nu stim ca anumite ispite care ne inconjoara, ispite vagi si tulburi, isi pierd puterea si farmecul in urma simplei dezvaluiri prin cuvinte? Oare nu stim cata putere si mangaiere ne poate da o inima bine educata duhovniceste care ne asculta, ne intelege?…

Oare aproapele tau va gasi aceasta inima la tine, fratele meu? Oare va gasi el milostivirea gata sa il asculte si sa-i pastreze tainuita marturisirea? Oare va gasi atentia plina de seriozitate, care nu face pe nimeni sa se simta nelalocul sau si care este singura ce merita incredere?”

Totusi, din pacate, la ora actuala crestinii sunt o minoritate in randul psihiatrilor si psihoterapeutilor. Psihoterapia, care incearca prin diverse metode sa ajute sufletului tulburat, numara astazi mii de tehnici psihocorective – dar cantitatea nu poate fi un substitut pentru calitate. Adevarata vindecare de suferinta sufleteasca se poate petrece numai prin pocainta, care cere eforturi duhovnicesti si care e straina de obiceiurile multora dintre contemporanii nostri, inclusiv ale medicilor. In atare circumstante, nu este de mirare ca diversele metode terapeutice la nivel rational si emotional nu sunt nici pe departe atotputernice şi ca ele au doar un efect temporar.

Sunt convins ca psihoterapia realizata dupa principiul: „Rabdati, o sa treaca tot” este in majoritatea cazurilor pur si simplu inadmisibila.

Voi mai da cateva exemple. O femeie de varsta mijlocie si-a pierdut unicul fiu. Jalea, lacrimile, disperarea n-au parasit-o nici o zi din clipa catastrofei auto care se petrecuse cu doi ani inainte…

Alt exemplu. Un om inca tanar, care la cei 38 de ani ai sai a suferit doua infarcte miocardice…

Nu foarte demult, in stare de anxietate marcata, mi s-a adresat un intreprinzator foarte avut, in varsta de 52 de ani. Acesta mi-a adus la cunostinta ca nu vrea sa mai traiasca, fiindca nu vede nici un sens in viata sa. In ultimii opt ani fusese casatorit de trei ori cu femei de doua ori mai tinere decat el, agonisise un capital frumos – si iata la ce deznodamant jalnic a ajuns.

Exista o tema practic interzisa in medicina si in psihologia lumeasca. Tema mortii. Se prefera ca moartea sa fie trecuta sub tacere. Ştiinta este aici neputincioasa. Bolnavii in stare grava sunt incurajati in mod constant:

„Totul o sa fie bine, totul o sa fie in regula”.

Şi omul moare in aceasta minciuna. Moare nepregatit, fara pocainta, fara testament duhovnicesc.

Pentru ortodox, aducerea-aminte de ceasul mortii este unul dintre lucrurile principale in viata. Crestinul cere de la Domnul, din tinerete,

„sfarsit fara durere, neinfruntat, in pace si raspuns bun la infricosatoarea Judecata”.

Cand citesti despre sfarsitul dreptilor si al sfintilor, nu de jale, ci de cutremur smerit si de bucurie se umple sufletul…

Pentru medicul dedicat psihoterapiei este foarte important sa aiba propriile valori duhovnicesti care sa-i defineasca munca cu pacientii. Fara o platforma duhovniceasca, ortodoxa proprie, el nu va putea sa distinga cauzele situationale (psihosociale) si biologice ale imbolnavirilor de cele legate de viziunea asupra lumii. Iar daca la consult va veni un om al carui suflet nazuieste sa-L afle pe Domnul, psihoterapeutul ortodox trebuie sa-l ajute in aceasta privinta.

Bineinteles, medicul nu poate lua locul preotului: el doar ii premerge, reprezentand uneori „fraul” care-l impiedica pe pacient sa cada in mai mari ispite si pacate – betie, curvie, sinucidere.

Preotul si medicul sunt impreuna-lucratori cu Dumnezeu in lucrarea ingrijirii sufletelor.

Sarcina noastra, adica sarcina medicilor care si-au inchinat viata ingrijirii medicale ortodoxe a sufletelor, este renasterea traditiilor ortodoxe in medicina si in psihologie. Trebuie sa ne tinem strans de Credinta Ortodoxa si sa impartim aceasta comoara mantuitoare cu pacientii nostri, sa ii iubim si sa le purtam poverile.

Mostenirea Sfintilor Parinti este baza psihoterapiei ortodoxe.

In invatatura Sfintilor Parinti sunt cuprinse toate lucrurile indispensabile pentru vindecarea si mantuirea sufletului. Ca atare, a nu recurge la aceasta comoara ar fi un lucru ilogic si pacatos.

Trasatura distinctiva a psihoterapiei ortodoxe este milostivirea crestineasca, impreuna-patimirea, laolalta cu abilitatea de a folosi cunostintele psihoterapeutice si in general medicale.

Sfantului Ierarh Luca (Voino-Iasenetki) ii apartin urmatoarele cuvinte privitoare la psihoterapie:

„Psihoterapia, care consta in actiunea prin cuvant, mai bine zis duhovniceasca, a medicului asupra bolnavului, este o metoda general recunoscuta, care adesea da rezultate excelente, de tratare a multor boli”.

Aici trebuie pus un accent foarte important: de fapt, esenta psihoterapiei consta nu in actiunea prin cuvant, ci in cea duhovniceasca. Deoarece cuvantul care nu este induhovnicit prin puterea de viata facatoare a Duhului este o forma goala.

In psihoterapia ortodoxa, sau, cum o numim adesea, patristicaconsultul este in primul rand o intalnire in Hristos. Chiar daca pacientul nu este crestin, medicul ortodox nu priveste intalnirea cu el ca pe un lucru intamplator. Totodata, el este dator sa se comporte cu cea mai mare evlavie fata de sufletul unui asemenea om si sa faca pentru a-l ajutora tot ce-i sta in puteri.

Bolnavii de profil psihoterapeutic constituie un contingent cu totul special. Suferintele lor sunt deseori legate de conflicte morale, probleme familiale, boli grave, cautari spirituale. In ochii medicului priveste de regula un om care traieste un deficit de dragoste, de intelegere, de sprijin din partea celor apropiati. La specialist el a apelat atunci cand sufletul i s-a umplut literalmente cu varf de trairi dureroase. Cateodata, aceste trairi se transforma in simptome somatice puternic exprimate, in diverse boli si alte tulburari.

Vazand in cabinetul meu icoane, candela, carti patristice, nu rareori pacientii ma intreaba din proprie initiativa despre sensul vietii. Şi atunci le vorbesc celor cu inima deschisa despre Ortodoxie, despre intelegerea crestineasca a sensului vietii, a sensului bolii si suferintei.

Actiunea psihoterapeutica trebuie, dupa mine, sa aiba o ierarhizare a scopurilor: de la cele mai apropiate (linistirea, insuflarea nadejdii, inlaturarea simptomelor imbolnavirii) pana la cele principale (cresterea si dezvoltarea launtrica, intoarcerea la valorile netrecatoare). In caz contrar, psihopractica poate deveni o manipulare nu lipsita de primejdii a sufletelor omenesti sau poate avea doar un efect „cosmetic”.

Potrivit profundei mele convingeri, psihoterapia trebuie sa devina, cand acest lucru este posibil, o „punte” catre Ortodoxie. Ma bucur sincer vazandu-i in biserica pe unii dintre fostii mei pacienti. Chiar daca mai apoi vor trece pe la cabinetul psihoterapeutului, cel mai des o vor face ca musafiri, fiindca sufletele lor L-au dobandit pe Vindecatorul Atotputernic – Domnul Iisus Hristos.

Vreau sa va dau inca un exemplu. Timp de trei ani am lucrat la sectia de recuperare a unei clinici cardiologice. Sarcina mea era sa incerc recuperarea psihologica a bolnavilor dupa infarctul ele miocard. Oamenii care veneau la consultatie – acestia erau in general barbati de varsta lucratoare – nu isi gaseau locul. Dispozitia lor era deprimata, in ochi le apareau des lacrimi. Unii erau nedumeriti, pierduti si nu le venea sa creada ca li s-a intamplat asa ceva. Este de mirare? Oameni la 45-50 de ani, cu o multime de visuri, de planuri… Şi dintr-o data, o boala grava ca infarctul. Multi se cutremurau, li se facea „pielea gainii” doar la auzul acestui cuvant.

Potrivit dispozitiilor, eu, ca medic psihoterapeut si psihiatru, eram insarcinat cu diagnosticarea anomaliilor psihice si cu vindecarea lor cu ajutorul medicamentelor si al actiunii psihologice. Diversi cercetatori au stabilit ca, uneori si la 6-12 luni de la aparitia infarctului, 90% dintre pacienti sunt deprimati. Cauzele persistentei acestei depresii sunt legate, dupa cum au aratat observatiile facute, de pierderea sensului vietii, de prabusirea sperantelor.

Familiarizandu-ma in detaliu cu literatura privitoare la recuperarea psihologica a bolnavilor de infarct, am sesizat o tendinta, care poate fi definita ca „fuga de realitate”, „stergere a unghiurilor ascutite”. Desigur, omul trebuie neaparat sa se linisteasca, dar mai departe?Imi puneam aceasta intrebare foarte frecvent.

Am inceput sa le citesc din scrierile Sfintilor Parinti pacientilor doritori. Am ascultat impreuna cantari duhovnicesti, ne-am intalnit cu clerici. Spre marea bucurie a noastra, a tuturor, clinica de cardiologie se afla chiar langa catedrala Intrarii in Biserica a Maicii Domnului. Unii bolnavi mergeau la slujbe (in limita puterilor), se pregateau de Spovedanie si de Sfanta Impartasanie. Uneori, bolnavul incepea tratamentul in stare foarte grava. Urma etapa de recuperare – iar inaintea iesirii din spital se spovedea si se impartasea. Slava lui Dumnezeu!

Doctorul V. K. Neviarovici din Voronej arata cu multa exactitate ca

„procesul convorbirii psihoterapeutice poate fi comparat cu o miscare inainte. Harta dupa care verificam corectitudinea cursului nostru este Evanghelia, iar scopul este Insusi Domnul nostru Iisus Hristos. Inceputul miscarii este locul si starea in care bolnavul a venit la consultatie”.

Lucrand cu pacientii, psihoterapeutul ortodox N. D. Guriev din Moscova ii conduce in procesul psihoterapiei la acceptarea tezei potrivit careia

„fericirea omului depinde de duhovnicia lui”.

Despre metodologia lui N. D. Guriev se poate citi mai amanuntit in cartea lui „Patimile si intruparea lor in boli”.

  1. A. Laisa, psihoterapeut ortododox din Bielorusia, a cercetat mult timp problema motivatiei in calitatea acesteia de categorie psihologica si a ajuns la concluzia cain multe cazuri purtarea omului este determinata de patimi.Tocmai acestea, inradacinandu-se adanc, il imping pe om la fapte pacatoase. Din aceasta perspectiva, devine limpede cum de in jurul nostru sunt atat de multe conflicte, gesturi stupide, necugetate, rautacioase, de ce atat de mult din viata noastra contrazice cea mai elementara logica si bunul-simt.
  2. Gh. Saropiatov, doctor in stiinte medicale, arata foarte corect ca

„antropologia ortodoxa este diametral opusa obisnuitelor abordari psihoterapeutice ale omului. Daca pentru cel mai nou val din psihoterapie este caracteristica utilizarea psihotehnicilor pentru «transformarea personalitatii», potrivit invataturii Bisericii omul nu-si pierde niciodata personalitatea in calea sa spre unirea tu Dumnezeu, desi renunta de bunavoie la inclinarile sale ce tin de firea cazuta. Viata duhovniceasca este intotdeauna constienta, in vreme ce inconstienta, pe care isi edifica sistemele majoritatea scolilor psihoterapeutice, este semn al intunericului si al pacatului”.

Este foarte important sa apreciem corect nu doar acuzele pacientului sau caracterul situatiei conflictuale, ci si starea sufleteasca a celui in cauza, purtarea care a premers respectivelor evenimente. Din acest punct de vedere, uneori este mai important sa apreciem nu cauzele in sine, ci „contextul” circumstantelor de viata care au dus la ele.In acest scop, in timpul primei intalniri il rugam pe pacient sa numeasca cateva evenimente importante din viata pe care a dus-o in ultimii trei-cinci ani si sa le comenteze oral sau in scris.

Structura convorbirii cu pacientul care vine pentru prima data la consultatie poate fi reprezentata dupa cum urmeaza: cunostinta; elucidarea tabloului intern al bolii; discutarea problemelor actuale; tragerea concluziilor.

Pacientilor nostri trebuie sa le dam in primul rand dragoste si caldura sufleteasca. Iar de cunostinte este nevoie ca sa aplicam mai bine aceasta dragosteLipsa de pace sufleteasca, pierderea stapanirii de sine… Tocmai de aici provin o multime de neplaceri, certuri, conflicte, boli, dezordini in familie si toate cele de acest fel, pe care nici nu e posibil sa le enumeramSarcina medicului este ca pacientul sa gaseasca pacea cu sine insusi, iar prin aceasta si pacea cu Dumnezeu.

Una dintre cele mai importante sarcini ale psihoterapiei ortodoxe este conlucrarea cu omul (pacientul) in constientizarea de catre el a mecanismelor psihologice patimase ale bolii sau a situatiei conflictuale.

Psihoterapia ortodoxa este de nepretuit in recuperarea celor ce sufera de narcomanie, de alcoolism. Sarcina fundamentala a masurilor psihoterapeutice luate va fi formarea in suferinzi a unei atitudini care priveste narcomania, respectiv betia, ca pe o boala ce tine de pacat.

In concluzie, se poate spune ca intr-adevar eficace si folositoare va fi numai acea asistenta psihoterapeutica ce duce la Hristos si este realizata de un medic sau psiholog ortodox, care se pocaieste si isi indreapta propria viata. In acest caz, cuvantul specialistului va fi intarit de puterea harica a lui Dumnezeu si il va mangaia pe cel bolnav, ii va arata drumul catre Cel al Carui Cuvant este Adevarul, Calea si Viata!Psihoterapia il poate ajuta pe om sa se inteleaga mai bine pe sine insusi, sa-si inteleaga mai bine starea sufleteasca, sa dea o apreciere mai profunda diverselor situatii conflictuale, sa se calmeze s.a.m.d. Totusi, nici o psihoterapie n-are puterea de a invinge in sufletul omului pacatele si patimile: aceasta — cu conditia ca si omul sa se sileasca duhovniceste — o poate face numai Domnul.

Oponentii spun:

„Nu poate exista o psihoterapie ortodoxa; nu este admisibil ca medicul ortodox sa insufle convingerile sale religioase altor oameni, de vreme ce au dreptul la existenta si alte doctrine religioase”.

Iata parerea mea. In cazul dat, eu vad urmatoarea rezolvare a problemei: daca medicul psihoterapeut este un om credincios, ortodox, practica lui de ingrijire a sufletului se va baza pe valori crestine. Iar in arsenalul lui nu vor exista tehnici meditative, transe hipnotice si alte metode de acest fel, care aduc distrugere in sufletul pacientului. Se intelege, de asemenea, ca medicul ortodox va vorbi despre credinta si duhovnicie cu oamenii care vor sa auda de asa ceva. Crezand cu tarie ca Adevarul este unul singur si ca el exista numai in sfanta Ortodoxie, medicul credincios nu va propune spre „probare” dogmele altor confesiuni si religii. Astfel, medicul ortodox va face o psihoterapie ortodoxa.

Precum s-a definit mai sus, psihoterapia este un mod specific de asistenta medicala, caci teoria si practica ei se concentreaza asupra sufletului omenesc. Este firesc ca ortodoxul sa tinda spre a fi consultat de un medic ortodox. Inca ceva: in Rusia, ortodocsii alcatuiesc principalul strat formator de cultura al societatii noastre, sunt milioane de oameni. Iar noua, medicilor ortodocsi, ni se repeta neincetat:

„Nu aveti dreptul! Incercati sa marginiti stiinta la cadrele conceptiilor biblice!…”

Dar, dati-mi voie, de ce? Daca la un medic credincios s-a prezentat la consult un pacient credincios, de ce ar trebui sa-si ascunda unul fata de celalalt convingerile? Pe de alta parte, se intampla si asa: vazand in cabinet icoane, candela, bolnavul cere singur sa i se vorbeasca despre credinta, despre Biserica, si discutia capata treptat un cu totul alt continut. Cred ca este vremea sa fie recunoscuta o noua orientare moral-religioasa in medicina, si anume psihoterapia ortodoxa.

„Biserica si medicina: sanatatea psihica a omului” — sub aceasta deviza s-au desfasurat la Minsk, in mai 2000, Sesiunea de Comunicari Eparhiala, la care au fost invitati clerici, medici, psihologi, lucratori in domeniul asistentei sociale nu doar din Bielorusia, ci si din Rusia si Ucraina. In rezolutia pregatita de noi sunt subliniate urmatoarele:

„Psihiatria, psihoterapia si psihologia medicala, ce includ in denumirile lor categoria de suflet (psyche), reprezinta acele sectiuni ale stiintei medicale care sunt obligate sa cerceteze cauzele moral-duhovnicesti ale bolilor neuropsihice si psihosomatice. Noi dam marturie despre legatura cauzala directa dintre formele pacatoase de comportament si tulburarile neuropsihice.

Noi – participantii la Sesiunea de Comunicari Eparhiala de la Minsk cu titlul: «Biserica si medicina: sanatatea psihica a omului» – ne manifestam ingrijorarea in legatura cu:

— cresterea vertiginoasa a tulburarilor neuropsihice, a alcoolismului, a narcomaniei;
— consecintele activitatii distructive a sectelor totalitare si a practicilor oculte;
— raspandirea pretutindeni a diverselor psiho-tehnologii distructive occidentale si orientale;
 caracterul asistentei psihologice si psihoterapeutice acordate, care in esenta sa este cu precadere anticrestina si distructiva prin urmarile sale asupra personalitatii;
— pregatirea specialistilor din domeniul ocrotirii sanatatii psihice a populatiei fara a se lua in considerare valorile moral-duhovnicesti ortodoxe”.

[…]

Da-ne, Doamne, intelepciune si putere ca sa vindecam bolile sufletesti intru slava Ta!

Close Menu
RSS
Follow by Email
Pinterest
×