Fizica cuantică și religia

„…Am văzut mai înainte că în spatele apariției universului există ceva, un fel de forță organizatoare care pare să fi calculat totul, să fi elaborat totul cu o minuțiozitate inimaginabilă. Dar eu vreau să știu ceva în plus: Ce se întâmplă în spatele vieții? A apărut ea la întâmplare sau, dimpotrivă, este rodul unei necesități tainice?”

Jean Guitton

Omul, pentru a găsi un răspuns și un sens existenței sale, are la îndemână două căi pe care poate să le străbată: religia și știința. De aceea una dintre problemele cel mai mult discutate în ultimul secol a fost aceea referitoare la raportul dintre știință și religie.

Mulți au vorbit despre un raport antitetic, despre un conflict între aceste două realități, despre imposibilitatea ca ele să coexiste. Privite din această perspectivă autonomă și unilaterală, știința și religia rămân două valori antagoniste, două sfere de noțiuni opuse și contradictorii.

Însă lucrurile sunt departe de a fi așa. Cunoașterea care vine prin religie a fost totdeauna compatibilă cu cea care vine prin știință, atât timp cât aceasta din urmă s-a arătat a fi cu adevărat cunoaștere a naturii.

„Dumnezeu, așa cum arată pr. prof. Dumitru Popescu, este nu numai expresia personală a Binelui suprem, a Sfințeniei absolute, dar și Creatorul Universului – care este obiectul de cercetare și de investigație al științei”.

„Dacă Dumnezeu n-ar fi așezat la temelia creației raționalitatea ei internă, spune și prof. Stăniloae, n-ar fi fost posibilă nu numai știința, dar nici rațiunea omului. Așadar să nu ne gândim că natura este lipsită de Dumnezeu, ea este destinată sfințirii și este transparentă spre Dumnezeu. Cine a făcut această armonie minunată a tuturor lucrurilor din cosmos dacă nu o minte care este mai presus de fire, dacă nu o gândire care este dincolo de toate cele ce se văd în cosmos. Cosmosul nu poate fi ultima realitate, forțele lui nu pot fi ultima existență, trebuie să fie ceva dincolo de cosmos. Numai prin credință știința capătă un fundament și ne putem minuna cu adevărat de ceea ce este creația, de minunăția ordinii care este în ea și pe care o studiază știința.”

Realitatea sintezei dintre știință și religie este subliniată nu numai de personalități ale vieții religioase, ci și de oamenii de știință – pe calea conceptuală deschisă de fizica cuantică.

Fizica cuantică ne dă o nouă reprezentare științifică a lumii, o nouă gândire, prin care se poate ajunge la ștergerea granițelor dintre spirit și materie. Această nouă gândire este numită de filosoful Jean Guitton – unul dintre legatarii filosofiei intuiționiste a lui Henri Bergson – „metarealism”.

„în timp ce câmpul gândirii logice, afirmă filosoful, se limitează la analiza fenomenelor necunoscute, gândirea metalogică se află dincolo de limbaje, dincolo de categoriile înțelegerii, atingând tainele și străduindu-se să le descrie.” Ca exemplu el dă indecisibilitatea în matematică – care demonstrează că este imposibil să dovedești că propoziția cutare este adevărată sau falsă, și complementaritatea în fizică – care enunță că particulele sunt totodată și corpusculare și ondulatorii.

În cele ce urmează vom arăta cum a putut fi deschisă din partea științei posibilitatea întâlnirii cu religia. A fost necesar doar ca știința să-și recunoască propriile limite pe drumul spre cunoașterea realității înconjurătoare.

Primul și cel mai important act al gândirii metalogice constă așadar în a admite că există limite ale cunoașterii științifice. Granițele care străjuiesc realitatea sunt imposibil de depășit și realitatea în profunzimea ei NU poate fi cunoscută științific.

Pentru a ilustra în ce fel gândirea științifică a ajuns să recunoască nu numai aceste limite, dar și necesitatea unei alt fel de cunoașteri, dăm câteva frânturi din analizele și concluziile cercetătorilor fizicii, și mai ales ai fizicii cuantice.

În acest scop am luat ca referință cartea Dumnezeu și știința, o carte a dialogului constructiv dintre doi savanți ruși – frații Grichka și Igor Bogdanov – și filosoful creștin francez Jean Guitton.

a) „Conform fizicii moderne, ne spune savantul Grichka Bogdanov, Universul s-a născut dintr-o explozie gigantică ce a provocat expansiunea materiei (Bing Bang). Galaxiile, acești nori alcătuiți din sute de miliarde de stele, se îndepărtează unele de altele tocmai sub presiunea acestei explozii originare”. Dacă astrofizica a putut descrie ce s-a întâmplat după explozia originară – după primele miliardimi de secundă care au urmat creației Universului, adică la IO’43 secunde după explozie, NIMENI nu poate spune ce se întâmplase înainte. „într-adevăr”, spune același savant, „fizicienii nu au nici cea mai mică idee despre ce ar putea explica apariția Universului. Ei pot să urce până la IO’43 secunde, dar nu și mai sus”. Ei se izbesc aici de faimosul „zid al lui Plank”, numit așa pentru că celebrul fizician german a fost primul care a semnalat că știința nu poate să explice comportamentul atomilor în condițiile în care forța de gravitație devine extremă. în universul minuscul de atunci, calculat de fizicieni ca fiind de IO’33 cm, gravitația nu avea încă nici o planetă, nici o stea sau galaxie asupra căreia să-și exercite puterea; totuși acea Forță era deja acolo. Gravitația ridică așadar o barieră de netrecut pentru orice investigație.

Iată așadar limita extremă a cunoașterii științifice, sfârșitul călătoriei raționale spre origini.

Fizica cuantică demonstrează că materia poate să apară din vid cu condiția ca să fie injectată o cantitate suficientă de energie. „De aceea prin extensie, afirmă Grichka Bogdanov, este îngăduit a presupune că înainte de marea explozie originară, un flux de energie incomensurabilă a fost transferat în vidul inițial, antrenând o fluctuație cuantică primordială din care avea să se nască Universul nostru”.

Dar atunci de unde vine această cantitate imensă de energie de la originea exploziei?

„Există un singur răspuns, arată Jean Guitton: De la oceanul energiei nelimitate, de la Creatorul Universului”.

Dacă nu se poate înțelege ce se ascunde în spatele „zidului”, aceasta se întâmplă tocmai pentru că, așa cum afirmă în continuare Jean Guitton, „legile fizicii își pierd puterea în fața tainei absolute a lui Dumnezeu și a creației”.

b) Dacă fizicienii afirmă că diferența dintre lumea organică și lumea minerală, dintre ceea ce este viu și ceea ce este inert constă în aceea că prima este mai bogată în informație decât a doua, atunci ne punem întrebarea de unde vine această informație.

Prin ce „întâmplare” anumiți atomi s-au apropiat între ei pentru a forma primele molecule de aminoacizi? Și prin ce „întâmplare” aceste molecule s-au unit pentru a conduce la acest edificiu atât de complex numit ADN? Sau, ca și biologul Franțois Jacov, ne întrebăm Cine a elaborat planurile primei molecule de ADN care va permite primei celule vii să se reproducă. Cum se explică toate acestea fără o Cauză primordială, inteligentă și transcendentă? Fizicienii postulează clar intervenția unui Principiu organizatoric transcendent materiei.

Unul dintre cei mai mari biochimiști actuali, premiatul Nobel în chimie, Ilya Prigogine, demonstrează că totul nu este nimic altceva decât ordine generală. El a ajuns la această concluzie sprijinindu-se pe rezultatul unei experiențe, numită de fizicieni „a lui Benard”. Experiența este simplă: în condițiile încălzirii unui lichid, moleculele acestuia se organizează, se regrupează într-un mod ordonat pentru a forma celule hexagonale oarecum asemănătoare cu elementele unui vitraliu. Această organizare l-a uimit pe Prigogine. Pentru ce și cum apar aceste „celule” din apă? Ce anume poate să provoace nașterea unei structuri ordonate în sânul haosului? Concluzia este simplă: Universul are o axă, un sens. Iar acest sens profund se găsește în interiorul lui însuși, sub forma unei Cauze transcendente.

c) Chimia cunoaște principiul numit „stabilizarea topologică a sarcinilor”, o „lege” care implică obligația ca moleculele să formeze prin asamblare sisteme stabile: aminoacizii. Aceștia la rândul lor se vor asambla pentru a forma primele înlănțuiri prețioase vieții: peptidele. Conform aceluiași proces apar primele molecule azotoase din care se va naște codul genetic. Cum puteau acele molecule să se reproducă? Tocmai am văzut că aminoacizii din care erau formate „ascultau” de un ordin precis. Trebuia deci ca aceste celule primare să învețe să „recopieze” acest lanț. Cum s-a putut petrece acest lucru? Cum aminoacizii au putut elabora planul propriei lor construcții? Nici una din aceste operațiuni nu putea să aibă loc la întâmplare. Numai o Inteligență transcendentă a putut crea materia și viața.

d) Dacă densitatea inițială a Universului s-ar fi îndepărtat cât de puțin de la valoarea lui critică pe care o avea la 10-35 secunde după explozia originară, Universul nu s-ar fi putut constitui. Sau de am ridica cu 1/100 intensitatea forței nucleare nu am lăsa nici o posibilitate nucleelor de hidrogen să rămână libere; în acest caz nu s-ar mai combina cu atomii de oxigen pentru a produce apa indispensabilă nașterii vieții.

Așa cum arată savantul Igor Bogdanov, „și calculul probabilităților pledează în favoarea unui univers ordonat, minuțios reglat, a cărui existență nu poate fi zămislită la întâmplare”. în acest sens matematicienii au programat niște mașini generatoare de numere aleatorii. „Legile probabilității, continuă Igor Bogdanov, arată că aceste mașini ar trebui să calculeze timp de miliarde de miliarde de miliarde de ani, adică pe o durată aproape infinită, până când ar putea să apară o combinație de numere comparabile cu cele care au permis ivirea Universului și a vieții. Altfel spus, probabilitatea matematică pentru ca Universul să fi fost zămislit de către întâmplare este practic nulă.”

e) Una dintre cele mai importante cuceriri ale fizicii cuantice este aceea după care fiecare regiune a spațiului – oricât de mică ar fi ea, coborând până la simplul foton, care este o undă sau un pachet de unde – conține, ca și fiecare părticică a plăcuței holografice, configurația ansamblului. Cei mai mulți oameni care au văzut o imagine holografică (care se obține proiectând un fascicol de laser printr-o placă pe care a fost fotografiată o scenă) au avut impresia că ei contemplă un obiect real în trei dimensiuni. Te poți deplasa împrejurul proiecției holografice și observa sub unghiuri diferite, exact ca un obiect real. în fapt, nu-i decât o suprafață plană. Dacă luăm un microscop puternic pentru a observa imaginea holografică a unei picături de apă, vom vedea microorganismele care se găsesc în această picătură. Și, ceea ce este și mai uimitor, dacă se rupe o bucată dintr-un negativ holografic pentru a o pune sub un proiector laser, nu se va putea obține o parte a imaginii, ci imaginea întreagă. Așadar, pentru a ne folosi de expresia filosofului Jean Guitton, „suntem într-un univers holografic infinit, în care fiecare regiune, deși distinctă, conține totul, orice punct reflectă tot restul. Așa cum placa holografică conține totul în fiecare parte, tot astfel fiecare existență umană este chipul totalității divine.

f) În lumina teoriei cuantice, printr-o interpretare nouă, multe taine se luminează, își află un fel de coerență, fără a pierde totodată ceva din adevărul lor originar. în spatele zidului construit de știința clasică noi ghicim un peisaj uimitor, deosebit de tainic, al cărui orizont este la distanțe de necuprins. Cu cât se merge mai adânc cu atât se produce apropierea de un FUNDAMENT universal care leagă materia, viața și conștiința. Foarte elocventă în acest sens este aici experiența condusă de fizicianul francez Leon Foucault în 1851.

Foucault a atârnat o piatră foarte grea cu o coardă fixă de tavanul Panteonului. Pe măsură ce orele treceau, planul de oscilație al pendulului pivota în jurul axului vertical. Dacă la început oscila pe direcția est-vest, câteva ore mai târziu pendulul se deplasa pe direcția nord-sud. Din ce motiv? Foucault spunea că schimbarea de direcție e doar aparentă: planul era fix și doar Pământul se rotea. Dar în raport cu ce era fix? Fiindcă în Univers totul este în mișcare.

Pământul se învârte în jurul Soarelui, care se află și el în mișcare în jurul centrului din Calea Lactee, care și ea este în mișcare spre centrul grupului format din galaxiile învecinate și tot așa mai departe, ansamblul de galaxii se îndreaptă spre ceea ce se numește „Marele Atractor”, un imens complex de galaxii masive, situate la o foarte mare distanță. Concluzia pe care o putem trage din experiența lui Foucault este că planul de oscilație al pendulului este aliniat la toate obiectele cerești, chiar dacă ele se află la distanțe foarte mari de Pământ. Pendulul este determinat, în comportamentul lui, de Univers în ansamblul lui, și nu doar de anumite obiecte cerești care se află în apropierea Pământului. Așadar, „TOT ceea ce se întâmplă pe planeta noastră este în relație cu imensitatea cosmică”, spune savantul Igor Bogdanov, „ca și cum fiecare ar purta în ea totalitatea Universului. Există o interacțiune tainică între toți atomii Universului care conectează Universul într-o SINGURĂ totalitate”.

g) Conform teoriei cuantice relativiste a câmpurilor o particulă nu există prin ea însăși, ci doar prin efectele pe care le creează. Acest ansamblu de efecte se numește „câmp”. Astfel, obiectele care ne înconjoară nu sunt altceva decât ansambluri de câmpuri (câmp electromagnetic, câmp gravitațional, câmp protonic, câmp electronic); realitatea esențială, fundamentală este un ansamblu de câmpuri care interacționează în permanență între ele. în acest caz se pune întrebarea: Care este substanța obiectelor fizice sau fondul lor?

Savantul Igor Bogdanov răspunde că „acesta nu este de găsit sub forma unui lucru; un câmp nu are o substanță decât cea vibratorie; este vorba de un ansamblu de vibrații potențiale la care sunt asociate particule elementare de diferite naturi.” Așadar totul este într-o mișcare continuă, totul se schimbă necontenit, într-o mișcare care antrenează aceste particule elementare. Miliarde și miliarde de atomi vibrează în jurul unor echilibre instabile. Cum și de ce există astfel de echilibre? Răspunsul este că TOATE acestea se sprijină pe o Cauză care nu aparține universului nostru fizic.

Pe de altă parte, dacă – așa cum arată fizicienii – ceea ce caracterizează un câmp este simetria, atunci „această ordine a naturii este, așa cum se exprima Grichka Bogdanov, manifestarea unui lucru foarte tulburător, niciodată explicabil până acum, Simetria primordială”.

Așadar realul este susținut de câmpuri și în primul rând de un Câmp primordial caracterizat printr-o Stare de ordine și perfecțiune absolute, iar această stare de perfecțiune, pusă de știință la originile Universului, nu poate aparține decât numai lui Dumnezeu.

Dacă până de curând știința conducea la un fel de ateism care amenința să invadeze peste tot în lume, acum prin metodele ei iată că poate veni aproape de Dumnezeu, poate atinge acea graniță dincolo de care se află ultimele taine.

Cunoașterea religioasă vine prin descoperire dumnezeiască. Ea depășește categoriile înțelegerii și se primește prin credință. Cunoașterea științifică este bazată doar pe categoriile rațiunii și se exprimă printr-un limbaj specific metodelor de investigație științifică.

Cunoașterea științifică a naturii și a Universului, chiar și atunci când ajunge la acceptarea originii divine a creației, se desfășoară în cadrul relațiilor exterioare cu ceea ce este cunoscut. Ea se mișcă la nivelul creatului și nu poate aborda necreatul.

Cunoașterea religioasă se leagă de cunoștințe și metode care depășesc cadrele cunoștințelor și metodelor oricărei științe, pentru că ea este chemată să urce dincolo de nivelul creației, la însuși Creatorul Universului.

Însă Dumnezeu nu Se oferă omului ca obiect al cunoașterii, ci ca subiect, care vine în legătură personală și în comuniune cu omul.

„Cu toate aceste, așa cum subliniază Georgios Mantzaridis, diferența dintre cunoașterea ce vine prin religie și cunoașterea ce vine prin știință nu înseamnă că prima este antiștiințifică sau inferioară celei științifice. Înseamnă că este o cunoaștere de alt fel, deoarece se realizează prin comuniunea creatului cu necreatul”.

Condiția ca cele două cunoașteri să fie compatibile și să se întâlnească constructiv pe linia adevărului este calitatea reprezentanților lor, a omului credincios, respectiv a cercetătorului științific. Atât unul cât și celălalt nu trebuie să se mulțumească doar cu simpla cunoaștere abstractă a lucrurilor, ci – prin descoperirile pe care le primesc – să atragă ochii minților oamenilor către Ziditorul lumii.

Și acest lucru devine posibil dacă ambii își vor modela viața după principiul adevăratului creștinism, fără de care nu vor putea avea acces la acea viată de dincolo de limitele cunoașterii raționale.

 

Texte selectate și prelucrate de Părintele Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, după Jean Guitton, Grichka Bogdanov și Igor Bogdanov, Dumnezeu și știința

Close Menu
RSS
Follow by Email
Pinterest
×